Raportul de îndatorare – Definiție și explicație

Definiția acestui raport

 Acest raport este unul dintre instrumentele de reglementare și supraveghere introduse prin recomandările din decembrie 2010 ale Comitetului de supraveghere bancară de la Basel, cunoscute sub numele de Acordurile Basel 3.  Creat în 1974, Comitetul de la Basel este un organism internațional cu sediul în Elveția, responsabil cu elaborarea normelor bancare internaționale. Acesta este compus din guvernatorii băncilor centrale și reprezentanți ai autorităților de supraveghere bancară din cele 28 de țări și jurisdicții membre, din care face parte și Franța. În 1988, a fost încheiat un prim acord (Basel 1) care a impus un raport minim între capitalul propriu pe care îl deține o bancă și riscurile pe care le acordă atunci când acordă împrumuturi clienților săi (risc de credit). Această rată de solvabilitate a fost stabilită la 8%. În 2004, un nou acord (Basel 2) vizează acoperirea noilor riscuri și îmbunătățirea gestionării acestora de către bănci. Acest acord introduce, de asemenea, un sistem de supraveghere individualizată de către autoritatea de supraveghere bancară. În 2010, cel de-al treilea acord (Basel 3) stabilește standarde mai stricte sub forma unor cerințe suplimentare de capital menite să consolideze calitatea capitalului băncilor și să îmbunătățească gestionarea riscului de lichiditate (adică riscul ca băncile să nu-și poată onora obligațiile prin mobilizarea activelor).  În Europa, Acordul Basel 3 (citește articolul Wikipediape această temă), care introduce, prin urmare, rata efectului de levier, a fost transpusă prin Directiva privind cerințele de capital „CRD4” (Directiva privind cerințele de capital) și „CRR” (Regulamentul privind cerințele de capital) aplicabile din 2014, și completată de noi texte adoptate în 2018 (CRD5-CRR2).  În conformitate cu rata efectului de levier, băncile franceze, ca și toate băncile din țările guvernate de acest acord, trebuie să dețină un minim de 3% din capitalul comun de rangul 1 (CET1) din totalul expunerilor lor neponderate la risc.

Care este formula lui?

 Am înțeles principiul acestui raport, dar cum se calculează? Formula pentru coeficientul de îndatorare (Basel 3) este: Total capitaluri proprii (din care se scad activele necorporale) / Total active (din care se scad activele necorporale) În altă ordine de idei, acest raport este egal cu măsura capitalului propriu (la numărător) împărțită la măsura expunerii (la numitor) și se exprimă în procente: Capital propriu/Expunere 

La ce este bun?

 Fixată la un nivel adecvat, această rată ajută la limitarea proporției din activele băncilor care sunt finanțate prin datorii. Acesta vizează limitarea acumulării efectului de levier în sectorul bancar, contribuind astfel la prevenirea proceselor de inversare a efectului de levier, ale căror efecte destabilizatoare pot fi dăunătoare pentru sistemul financiar și pentru economie.  În plus, completează cerințele bazate pe risc cu o măsură simplă, care nu se bazează pe risc și care servește drept plasă de siguranță. Această cerință de majorare a capitalului este menită să limiteze efectul de levier al băncilor în raport cu capitalul lor, pentru a le împiedica să acumuleze un efect de levier excesiv în cazul unei crize financiare și să își acopere riscurile și să absoarbă pierderi excepționale.  De fapt, dacă este în funcția băncilor să împrumute mai mult decât capitalul propriu, acest lucru le face fragile în caz de nerambursare. Acesta este motivul pentru care autoritățile publice le cer să respecte reguli și ratele prudențiale care, în acest caz specific, corespund unei limitări a efectului de levier. 

Cum funcționează acest raport?

 Cu cât acest raport este mai mare, cu atât mai mică este ponderea datoriei în finanțarea activelor (credite, acțiuni, obligațiuni, instrumente financiare derivate etc.) ale băncilor. Pe de altă parte, cu cât raportul este mai mic, cu atât mai mică este ponderea capitalului propriu în finanțarea activelor băncii.  

Cine o folosește și cine o controlează? De ce?

 Comitetul de la Basel, care reprezintă un organism internațional, este responsabil pentru elaborarea normelor bancare internaționale. Din punct de vedere juridic, acest comitet nu are nicio putere obligatorie, dar recomandările sale sunt apoi puse în aplicare de către membrii săi.  Normele rezultate sunt menite să asigure stabilitatea sistemului bancar mondial, să garanteze supravegherea eficientă a băncilor și să promoveze cooperarea între autoritățile de supraveghere bancară. Rata efectului de levier a fost introdusă de un set de aceste norme (Acordul Basel 3). Acordul Basel 3 se bazează pe un principiu care stabilește o rată minimă de capital pentru bănci. Acest capital (capital propriu și profituri care urmează să fie puse deoparte în funcție de creditele sau angajamentele acordate) este blocat și trebuie să rămână în bancă. Un prim acord, în 1988, stabilise un raport minim între capitalul de care dispune o bancă și riscurile pe care și le asumă atunci când acordă credite clienților săi (riscul de credit). Acesta a fost apoi coeficientul de solvabilitate stabilit la un minim de 8%, care a precedat, prin urmare, coeficientul de îndatorare. În Franța, Autoritatea de control prudențial și de rezoluție (ACPR), instituție integrată în Banca Franței, este responsabilă de supravegherea activității băncilor și a societăților de asigurări și, prin urmare, de asigurarea respectării acestui coeficient.  

Raportul de îndatorare

 La nivelul unei companii, acest raport oferă o idee pe termen lung asupra solvabilității companiei și indică măsura în care aceasta utilizează împrumuturi pe termen lung pentru a-și finanța activitățile. Cum se calculează raportul de îndatorare („leverage ratio”)? Folosind următoarea formulă: Rentabilitate financiară – Rentabilitate economică Pentru calculul rentabilității, folosim: Rentabilitate financiară = venit net / capitaluri propriiRentabilitatea economică (Re) = venitul din exploatare / capitalul angajat (sau activele economice)Capitalul angajat = capital propriu + datorii Cum se interpretează efectul de levier financiar?  Leverage se referă la utilizarea datoriilor pentru a crește capacitatea de investiție a unei companii, organizații financiare sau persoane fizice și la impactul acestei utilizări asupra capitalului investit.  Atâta timp cât costul datoriei este mai mic decât creșterea profiturilor din datorie, efectul de levier crește rentabilitatea capitalului propriu. Cu toate acestea, dacă acest cost crește și devine mai mare, efectul de levier este negativ. 

Ce este raportul de levier LBO?

 Leveraged Buy-Out (LBO) este un aranjament financiar care permite cumpărarea unei companii prin intermediul unei companii holding. De exemplu, angajații care doresc să își răscumpere compania fără a dispune de fonduri suficiente creează o societate în acest scop, care utilizează datorii pentru a achiziționa compania în cauză. În acest caz, holdingul finanțează integral sau parțial răscumpărarea companiei prin utilizarea de datorii bancare sau obligațiuni rambursabile de către compania achiziționată, ceea ce crește rentabilitatea capitalului propriu. Datoria de achiziție, fie că este bancară sau nu, este rambursată printr-o tragere mai mare din fluxul de numerar al companiei achiziționate. De exemplu: Angajații doresc să își cumpere compania fără a deține fonduri suficiente. În acest scop, acestea creează o societate care utilizează împrumuturi pentru a achiziționa societatea în cauză. Cumpărătorii salariați devin acționari majoritari ai societății achiziționate, care trebuie să ramburseze împrumutul prin transferarea profiturilor sale către holding. Prin urmare, societatea achiziționată este singura care suportă rambursarea împrumutului. Procedând în acest fel, angajații investesc cât mai puțin posibil în prețul de achiziție și obțin o datorie cât mai mare. Succesul acestui tip de aranjament depinde direct de capacitatea societății-țintă de a genera profituri recurente, proporționale cu datoriile holdingului. Prin urmare, evaluarea datoriei și a capacității de rambursare a holdingului este un element esențial..